Duminica a X-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXVII-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 13,10-17
Apostolul: Efeseni 6,10-17
Luca 13,10-17
Şi învăţa Isus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; iar Isus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Isus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.
Evanghelia din această Duminică, prezentată de către Sfântul Evanghelist Luca, ni-l ilustrează pe Mântuitorul, intrând intr-o sinagogă şi precum suntem deja cu toţi familiarizaţi cu modul său original de a catehiza şi învăţa poporul iudeu, el îşi începe discursul într-o zi a sâmbetei.
Însă imediat Domnul observă o femeie bolnavă: „care de optsprezece ani avea un spirit de neputinţă, … fiind gârbovă” fapt ce nu îi permitea să-şi ridice coloana vertebrală, fiind astfel obligată să rămână mereu într-o poziţie incomodă şi care cu siguranţă îi crea multe probleme, atât în viaţa privată dar şi în societatea din care ea făcea parte: fiind considerată o persoană handicapată, neajutorată.
Isus este plin de compasiune faţă de ea şi fără ca cineva să-i ceară, El o cheamă la sine vindecându-o: „Femeie eşti dezlegată de neputinţa ta”. Acest fapt atrage imediat opoziţia „mai-marelui sinagogii”, indignat fiind de faptul că Cristos a făcut acest act minunat în ziua sâmbetei.
Cu un aparent zel în ceea ce priveşte observarea legii lui Moise, mai marele sinagogii nu este capabil să perceapă milostivirea divină, care transformă în chip tainic suferinţa corporală şi spirituală a acestei femei în sănătate şi bucurie. Inima acestei persoane este rece şi dură „lipsită de pietate”, în raport cu harul Spiritul Sfânt, care în faţa ochilor săi îl prezintă în mod concret pe Mesia. Ba mai mult, el nu numai că nu-l recunoaşte pe Domnul, se împotriveşte lui, cât şi celor care erau alături de El, într-un mod cât se poate de brutal: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei”.
Această atitudine fățarnică îl face pe Domnul să reacţioneze; de altfel cunoaştem cu toţii că, de fiecare dată când era vorba de farisei şi învăţătorii legii, care respectau legea lui Moise doar într-un mod formal, Isus îi atenţiona într-un mod foarte exigent: „Făţarnicilor!Ipocriţilor Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle şi nu-l duce să-l adape?
După care Isus subliniază că atunci când este vorba de interesele lor materiale ei ştiu să fie foarte receptivi, însă cu atât mai mult ar trebui ca ei să fie îndurători, cu cazul acestei femei sărmane: „Pe care a legat-o satana,…nu se cuvenea, să fie dezlegată de această legătură în ziua sâmbetei” astfel ia fost redată sănătatea dar şi demnitatea de fiică a „lui Avraam”.
Câtă fericire era în inima acelei femei, care în sfârşit putea să privească pe Cristos, să contemple cerul şi pe semenii săi. Noi trebuie să medităm mereu, urmând în Evanghelii paşii Domnului, şi să descoperim sensibilitatea şi filantropia Tatălui ceresc, ce se prezintă lumii prin umanitatea Fiului, în actul Întrupării. Compasiunea lui Isus nu se manifestă doar unui mic grup, ucenicilor săi, ci celor cu inima simplă şi umilă: magilor şi păstorilor la naşterea S-a; iar mai târziu îl vedem alături de Nicodim un reprezentant de marcă al Sinedriului, s-au în casa coruptului Zaheu; îl putem contempla alături de păcătoşii dar şi de „lacrimile sfinţilor”: a Poorociţei Ana şi a lui Simeon care îl primesc în braţele lor pe Fiul Mariei, s-au îl putem contempla alături de Ioan Botezătorul, care prin botezul iubirii, arată pe Mielul lui Dumnezeu: „cel ce ridică păcatul lumii”. Cu vocaţia lui Ioan am putea spune că se înscrie şi existenţa Bisericii Greco-Catolice, care primeşte Botezul Sângelui al Martiriului, de la Cristos, fiind lăsată să sufere şi să moară precum Ioan prietenul Domnului, în închisoarea lui Irod,…. a irozilor zilelor noastre. De ce nu la scăpat Isus pe Ioan, de ce Isus a abandonat Biserica noastră? De ce ne-a lăsat Domnul să suferim atât în întunericul minciunii şi al persecuţiei, al intoleranţei religioase de după revoluţie: pentru a da mărturie despre adevăr, despre învierea lui Cristos. Noi fiii noii generaţii trebuie să ne iubim mai mult, să fim mai uniţi, nu divizaţii şi auto suficienţi de trecutul Bisericii noastre, ci umili şi fermi în apărarea adevărului a conştiinţei şi identităţii de catolici, universali şi chiar dacă uneori nu avem unde să ne plecăm capul, precum Mântuitorul, să ştim să ne ajutăm unul pe altul, având compasiune de toţi fiii lui Dumnezeu: păcătoşi s-au sănătoşi, bogaţi s-au săraci, persoane infirme s-au faţă de copii abandonaţi…etc.
Meditarea Evangheliei de astăzi ne propune să ne încredem în Isus, chiar atunci când ne aflăm în momente mai dificile; pentru trupul şi sufletul nostru, s-au când suntem tentaţi să privim mai mult spre lucrurile materiale, ce aparent ne dau mai multă putere şi siguranţă; noi suntem chemaţi să-l imităm pe Domnul, nefiind indiferenţi în faţa suferinţei.
Sfântul Augustin ne spune într-un comentariu la Psalmi, „că există multe persoane, care au inima îndreptată doar spre pământ”, precum femeia din Evanghelie, „deoarece cu trecerea timpului, au pierdut capacitatea de a privi cerul, de a contempla pe Dumnezeu şi tot ceea ce El a creat pentru om”…cine este gârbov, priveşte doar spre pământ şi caută ceea ce este în jos, neputând să gândească preţul cu care a fost răscumpărat de către Cristos. Diavolul a făcut ca femeia pe care Isus a vindecat-o să sufere timp de optsprezece ani, însă din păcate iubiţii mei în societatea în care trăim sunt persoane care aproape toată viaţa privesc spre pământ, spre ceea ce este lumesc, adică: „pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii”(1 Io 2, 16).
Fiind în perioada premergătoare Crăciunului Biserica ne invită să reflectăm la aceste realităţii ale viaţii noastre spirituale; la modul în care ne pregătim să-l întâmpinăm pe Isus, ştiind cu toţii că pofta trupului ne poate împiedica să-l contemplăm pe Domnul: „doar cei cu inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu”.
Această tendinţă negativă a omului, nu se limitează doar la senzualitate, ci conduce la comoditate, la lipsa de entuziasm şi zel în viaţa profesională, la dorinţa de a face ceea ce este mai uşor şi plăcut, obţinute printr-un efort minim, chiar împotriva fidelităţii şi voinţei lui Dumnezeu.
Un alt pericol în viaţa spirituală este pofta ochilor, un alt mare flagel al epocii în care trăim, în care televiziunea şi mijlocele de informare îşi aduc o importantă contribuţie la deformarea realităţii în care trăim; la orientarea privirii oamenilor doar spre realităţi materiale şi nu spre cele supranaturale. Cu aceste două aripi ale senzualităţii şi materialismului omul nu-şi poate înălţa ochii spiritului spre Dumnezeu, ci îl conduce la adorarea amorului său propriu: la trufia vieţii, caracterizată de auto suficienţă (egocentrism)……Cu toţi suntem urmăriţi de aceste umbre ale răului, însă prin cultivarea atenţiei, a rugăciunii, putem să alungăm aceste simptome care pot conduce la moartea spiritului; ele ne pot îndepărta de adevăr, de viaţa veşnică.
Doar prin puterea credinţei, privirea noastră este capabilă să se îndrepte mereu spre sursa de lumină ce izvorăşte din iubirea răstignită a Fiului pentru lume, şi care ne face să înţelegem sensul şi semnificatul vieţii noastre, valoarea crucii şi a suferinţei, în contextul societăţii în care trăim şi muncim.
Creştinul nu este închis ne spune Conciliul Vatican II, în mod absolut în realităţile terene în care trăieşte: „el poate şi trebuie să iubească şi lucrurile create de către Dumnezeu. De la Dumnezeu el le-a primit şi le primeşte şi le respectă ca izvorând din mâna lui Dumnezeu. Mulţumind pentru ele Binefăcătorului, folosindu-se şi bucurându-se de făpturi în sărăcia şi libertatea spiritului, omul poate intra în adevărata posesie a lumii, ca unul care nu are nimic şi totuşi le stăpâneşte pe toate. Căci toate sunt ale voastre, dar voi, ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu” 1 Cor 3, 22-23.
Tot în această duminică pomenim pe Sfântul Nicolae, acest mare sfânt reprezintă bucuria copiilor care revelează substanţa carităţii Divine, a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de făptura umană, ce nu cunoaşte margini, sau care mustră cu blândeţe atunci când prin greşeli se îndepărtează de El. Să nu uităm că cel mai mare cadou pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii a fost naşterea lui Isus Hristos şi Sacrificiul făcut de Acesta pe cruce ca omul să simtă gustul nespus de dulce şi etern al fericirii cereşti. Iată adevăratul cadou ce vine din partea lui Dumnezeu de-a lungul secolelor pentru oamenii din toate timpurile